Persistă în ultimul timp un aer greu, o senzație de tristețe, de oboseală.
M-am rătăcit pe drumul nesfîrșit al melancoliei, simt că orice pas mă adîncește și mai mult în ea, n-am voce să strig, caut disperată ieșirea, dar nu o văd, ochii parcă îmi sunt acoperiți de-o ceață intensă.Se întîmplă ceva ciudat cu mine, uneori mi-e greu să rezist acceselor de tristețe, se dezlănțuiesc pe neașteptate.
Simt deseori sentimentul teribil al iremediabilului, simt că am pierdut ceva, ceva esențial, care e de neînlocuit. Nu văd rostul la tot ce fac și ce am făcut.
Mă chinui să înțeleg ce-am pierdut și uneori îmi pare că e vorba de copilărie. E deajuns să-mi amintesc cîteva din momentele dulcei și neînlocuitei copilării și realizez că acum totul e mult prea trist, fiind copil ardeam de nerăbdare să cresc, să fiu și eu ”fată mare”, defapt așa-s toții copii, uite-o că practic am pierdut-o și e trist. Acum regret că nu am făcut mai multe șotii, căci în copilărie totul se iartă. Am avut o copilărie frumoasă, dar îi simt lipsa.
Cu încetul descopăr că neînțeleasa mea tristețe e alimentată de nenumărate alte izvoare, sentimentul trecutului mă doboară. Au fost lucruri care nu mai sînt, am avut posibilități pe care nu le-am împlinit, dar deja totul e ireparabil.
Toamna de simte singurătatea într-un mod mai deosebit, deși n-ar trebui să o simt, nu eu, nu aș avea motive. Îs nervoasă, tristă și sensibilă, Doamne, cît urăsc stările astea. M-aș arunca în valurile nepăsării și a fericirii, dar cum? La moment îmi pare imposibil.
Frigul de afară mi se strecoară printre vene infectîndu-mă de o infinită tristețe, mi-e frică să nu-mi inghețe chinuita mea inimă.
Nici muzica nu mă mai readuce la viață, totul devine mult mai greu, mă simt pierdută în lumea asta mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu