[și] nu cer mult

Aș vrea o zi lipsită de certuri, nemulțumiri,

...și acre amăgiri.

Plină de-armonie, farmec, sclipire

...și iubire.

Nu mă judeca că am inima plină de bătăi

...și ochii plini de tine,

Că visez să fim uniți mult timp, nu doar acum

...și că vreau dragoste cu duium.

Vreau sinceritate, perseverență

...și confidență.

Obosită moral, îngrijorată

...și tot eu mă simt agitată.

Îmi lipsește zâmbetul tău molipsitor

...și surâsul ademenitor,

Atingerea caldă, cuvântul alintător

...și iar mi-e dor.

”O viață de rezervă” de Jodi Picoult

Dacă vă zic că e minunată cartea, aș subaprecia-o, pentru că nu găsesc cuvinte potrivite ca să descriu ce sentimente mi-a trezit în mine, am impresia că am fost eu în locul Annei (una din principalele personaje), că am trecut și eu prin acele dezamăgiri, acele dureri, defapt am bântuit ca o fantomă prin ”pielea” tuturor personajelor și asta m-a făcut să înțeleg multe. 

Am întîlnit în această carte întrebări fără de răspuns. Sunt redate problemele vieții atât de bine, citind pur și simplu îți vine să te asezi jos și să începi a plânge pentru nedreptățile din lume, ei și, mai departe? Cine o să lupte pentru tine? 

Acest roman ne convinge că problemele nu uită de nimeni, că nu tre să ai o anumită vârstă când vine vorba de ele, ne convinge că un copil poate înfrânge probleme mature. Mi s-a conturat ideea că oricât de multe probleme nu am avea și oricât de mari, mereu avem nevoie de ajutorul, de umărul cuiva, căci singurătatea e veninul care mănâncă sufletul de viu.

Sunt descrise relațiile între surori, relațiile tată-fiică, ceea ce mie îmi lipsește. Citind, am realizat că totuși să fii în postura de soră sau frate, mai mic sau mai mare, e o responsabilitate mare.

Nu putem prevedea sau plănui tragediile care urmează să se întâmple, dar putem proteja și prețui ce și pe cine avem la moment, și astfel încercăm să fugim de unele tragedii, sau de regrete. 

Ce trebuie să știm e că în fața unui chip zâmbăreț, a unei personalități puternice, se ascunde un suflet firav, dar oamenii s-au obișnuit să fie înșelați de aparențe.

Timpul trece prea repede iar noi suntem ocupați cu multe alte lucruri pentru a observa asta și ajungem sa regretăm că nu am mușcat mai mult din fericire!

La sfârșitul cărții m-au luat lacrimile, nu pur și simplu mi-au lăcrimat ochii, dar am plâns în sensul direct, sfârșitul pur și simplu te dă gata, e o carte atât de captivantă, nu vrei și nu accepți faptul că se sfârșește.

Am privit și filmul după aceea și am rămas total dezamăgită, m-am mai convins încă o dată că filmul niciodată nu va schimba o carte bună.

Vă recomand romanul cu căldură şi vă încurajez, vă îndemn să-l citiţi. Este o lectură emoţionantă care trezește sentimente profunde şi care atinge cele mai întunecate temeri ascunse în sufletul nostru.

away from this world

Și chiar e imposibil la naiba să fie și la mine odată TOTUL bine? Nu-mi zi că e imposibil, pentru că nu este, iar dacă este, de ce nu poate să fie posibil? Nimic bun, nimic ce să mă bucure, nimi nou, defapt nu, mint, nou este și încă destul.
Port de 9 zile nenorocitul ăsta de gips și încă la mâna dreaptă, nu pot face nimic normal, tre să stau să număr ”muștele” la școală, nu-mi pot vopsi unghiile, să-mi spăl părul singură și nici să mă închei la pantaloni normal și plus la asta a fost pus aiurea și mă doare mâna de mama focului.
Amețesc la orice pas, parcă îmi pare că o să cad într-o zi în mijlocul drumului și o să mor la naiba. Inima o ia razna și tre să o lecuiec și pe asta ”băgând” în mine o mulțime de pastile, ochii în ultimul timp mă dor tot mai des. Mai vreți să vă zic de sănătate, cred că ajunge, că îmi amintesc toate problemele și devin agitată.
În planul dragostei? Vreau... dar el... și eu... atunci... trebuia... sau nu... dar...  âââ, pfff, mai bine trecem peste că nici nu știu ce să zic.
Prietenii, of, tot mai puțini și mai puțini, pentru ca timpul dă cărțile pe față și îți dai seama cine defapt ți-e prieten și cine e doar o prefăcătură. Rămâi dezamăgit și cui să te plângi?! Suferă consecințele, rabdă durerile de cap și lacrimile, pentru că ai avut încredere și ai depus speranțe.
Cu școala, am pomenit de ea la început, ei, o infinită plictiseală, la început mă mai bucura faptul că n-o să scriu testele semestriale, dar nu, vreau să le scriu, vreau lecții normale, mi s-a luat deja de ”odihna” asta!
Altora li se zice să-și ia ochelarii roz de pe ochi și să vadă lumea reală, dar mie? Cine îmi ia mie ochelarii ăștea negri de pe ochi că parcă s-au lipit și nu se mai deprind, sau poate defapt privesc totul așa cum este? De când naiba am devenit eu realistă? Nu că eram cu capul în nori, dar priveam partea cea bună, partea plină a paharului, și acum... dar parcă nu, dar... în fine, cred că luptându-se se combină realismul cu optimistul, prostie, prostieee, nu-mi place!!!

Vremea asta e aiurea și ea, parcă intenționat, unde e zăpada, unde e atmosfera iernii? Vreau să ningă și eu să mă arunc în omăt și să stau acolo până îngheț, să mă chinui să prind fulgii în gură în timp ce ninge, să fac îngerași în zăpadă, babă de omăt, off, de când nu am făcut toate asta, să mă dau cu sania, să mă bat cu bulgări, să simt iarna, dar defapt, defapt tot ce avem sunt niște ploi scurte care ud străzile și înmoaie pământul.

să vă fie de bine. nu mai scriu. mă enervez.

I feel like I am away from this world.