Să tac când dreptul meu e îngropat,
Să rabd ocara ce mă umileşte...
O, Doamne, chiar la asta m-ai chemat?
Să iert când rana de curând s-a-nchis
Şi-acum, din nou, ah... iară se desface?
Mai ai Tu oare altceva de zis
De am să vreau să iert putea-voi oare
S-o fac şi-acum cu inima umilă?
Mă simt vândut cu-amară sărutare
Şi lepădat afară fără milă...
Tu taci? Nu spui nimic la astea, Tată?
Mă laşi să aflu singura rezolvarea?
Mi-e greu să mai nădăjduiesc o dată
Că se va întâmpla cumva schimbarea...
Ah... dă-mi putere, sunt prea obosita,
Tăria mi-e zdrobită în picioare,
Doar Tu-mi poţi face duhul liniştit
Şi fiinţa să mi-o umpli de răcoare.
Întinde-Ţi peste mine îndurarea
Şi dă-mi curaj s-aleg mereu iubirea,
Căci ştiu că niciodată răzbunarea
Nu-mi va putea aduce fericirea.
Cu Tine doar putea-voi mai departe
Să iert, să sper, să rabd şi să iubesc,
Până voi trece dincolo de moarte
La pieptul Tău, Isus, să m-odihnesc.
Nu e o creaţie proprie,dar cînd am citit poezia m-au învăluit nişte sentimente,m-am regăsit în ea.Atît de frumos îs descrise trăirile,atît de profund,atinge inima,cel puţin pe mine m-a prea atins,pur şi simplu o ador!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu