tired.

Și parcă am tot ce i-ar trebui unui om, dar totuși ceva-mi lipsește, de la oboseala morală care persită în ultimul timp, am ajuns obosită în sensul direct al cuvîntului, mă dor picioarele, capul, ochii, întregu-mi corp . . .Sunt față în față cu mine, un dialog care nu  duce nicăieri, obligată să trăiesc mai departe fără să știu din ce pricină și nici în ce scop.

Nu am nevoie de consolări, nu, nu le vreau, m-aș simți și mai disperată, m-aș simți neputincioasă de parcă nu aș fi în stare de a-mi rezolva propriile probleme, mereu am putut, și acum aș putea, dar simt că încă nu e timpul!

Cînd e rău, mă plîng, cînd e bine, mă plîng, atunci pe care drum să o iau ? Nu, nu e faza în asta că umblu cu cerșitul consolărilor, a milei voastre, pentru  Dumnezeu, de asta fug, mă plîng eu mie, tot eu mă iau în mîini, singură, fără măcar ca cineva să observe că am fost în depresie.

nu vreau să ființez pe lumea asta, dar nici să o părăsesc. ce ridicol!

Problema e singurătatea, am persoane care țin la mine, dar m-am săturat să le am aproape cu sufletul, le vreau aici, lîngă mine, să le simt.

Am nevoie de un condiment nou în viața mea! Acum pur și simplu e o linie neagră, una lată,  iubesc să dau vina pe vîrstă, e perioada întrebărilor fără răspuns.

 Cît de stupidă e ființa omenească.