Cînd urăști și iubești în același timp !

Mă gîndeam zilele astea la expresia asta folosită de femei și bărbați deopotrivă - can't live with them, can't live without them - sau variații ale acesteia, toate centrate pe ideea că linia ce delimitează dragostea și ura este extrem de neclară și deseori întreruptă. 

Cu toate că pînă la urmă vorbesc de un clișeu ce mă agasează, tind sa fiu deacord; pentru că și această ură e tot dragoste, o altă formă de dragoste care nu poate exista în stare normală. 

Dacă oricare 'EL' ar citi asta cel mai probabil ar rîde, și din nou n-ar pricepe nimic, dar nici măcar asta nu e vina lui, de vină e marea prăpastie ce desparte sufletele noastre. Nici un 'EL' nu a putut și nu va putea niciodată să mă cunoască și să mă înțeleagă. Să fiu eu prea complexa, iar 'EL' prea simplu? E o întrebare la care EU nu pot răspunde.

Am aruncat de mult prea multe ori vorbe în vînt și probabil nu înțelegeți de ce urăsc bărbații, atunci cînd spun că îi urăsc. Pentru că se cred stăpînii lumii și nu sunt, pentru că vor să subjuge și pentru că sunt lipsiți de simțul datoriei și de sentimente, pentru că sunt simpli în gîndire și judecă după simțămintele lor seci și mecanice, pentru că nu înțeleg nimic din sufletul omului, nici măcar cînd acesta le urlă în față. 

Și totuși mă surprind în fiecare zi oferind noi șanse, chiar dacă mi-am impus de mult contrariul.

Atunci ce mai rămîne din iubire?! Nu rămîne nimic - defapt, niciodată nu a fost ceva acolo,pentru că iubirea nu este un fapt împlinit - este doar speranța că într-o zi nu va mai fi nevoie să urăsc.