Un ciclu absurd.

Putem fi atîtea lucruri în același timp! Pe deasupra, lumea greșește făcînd mereu clasificări. Nu existăm prin ceea ce avem, ci prin ceea ce simțim.

Există multe feluri de lipsuri. Ar trebui să ne îngrijoreze lipsa nu de bunuri materiale, ci de sensibilitate în fața vieții. Sunt multe universuri de descoperit.

Eu cred că totul e aici înăuntru, dar simțim nevoia să căutăm în afară pentru a ne justifica existența, iar cînd o considerăm justificată nimic nu mai are sens și repetăm același ciclu, pînă cînd moartea se îndură de noi.

Moartea este singurul adevăr. Am venit pe lume fără nici o noimă, n-am fost consultați și nici întrebați dacă vrem să venim. Ființăm cu unicul scop de a pleca pe lumea cealaltă.

O călătorie pierdută . . .

Ne întemeiem familii, mîncăm, ne educăm, ne rugăm la imagini care nu ne spun nimic: nu pot da sfat pentru că nu au trăit. Vrem să credem în ceva, să ne agătăm de orice pentru a înșela certitudinea acestui ciclu absurd. . . 

Ne inventăm călătorii, muzicieni, balerini, opere, ne îmbrăcăm cu haine prefăcîndu-ne că înțelegem acest teatru, ne interpretăm bine rolul, stăruindu-ne să aparținem acestor cercuri unde nimeni nu gîndește, pentru că a gîndi poate fi primejdios . . .

Y e s,  e v e r y o n e   h a s   t o   d i e .  .  .