Fug de ceea ce vreau să mă ajungă .

 Şi se întîmplă atît de des...Mă plîng că nu am oameni care mă iubesc şi care îmi sunt alături,dar cînd ei îşi arată dragostea eu fug. Pur şi simplu fug,de parcă mi-ar fi frică de ceva şi rămîn fără suflare. Şi am vrut mereu mulţi oameni alături,oameni interesanţi,oameni pe care să-i plac.

Şi cînd îi am lîngă mine,îi am aici gata să mă ajute,să mă iubească,să-mi fie alături,şi eu îi resping. Fără motive,singură nu ştiu care ar putea fi motivele. E ceva prea mult pentru mine. Şi devin mai rece,încep să resping sarutările,îmbrățișările,cuvintele frumoase și nu mă pot înțelege în așa momente.


Poate pentru că mi-e frică de o nouă trădare,mi-e frică să nu depun din nou prea mult suflet  și apoi să se evapore tot și să rămîn iarăși cea cu visele frînte,cu inima rănită. Poate pentru că știu că visele trebuie să rămînă vise (sau nu,pentru că tot-tot ce vreau se îndeplinește).Nu știu de ce fac asta,dar ce știu e că fug de mine,fug de gînduri mele,de sentimente,fug din urma la ceea ce mă ajunge.


Şi frîng inimi. Poate nu inimi,poate doar speranţe. Şi mă frîng pe mine. Şi tot aştept...şi aştept...